Oda inchinata teiului
O mireasmă minunată
Parcă din cer scufundată
Umple tot văzduhul
De-ţi cutremură tot duhul…
E a teiului minune
Ce-apare-n fiece Iunie!
Şi pe dealuri şi pe văi
Zburdă tot miros de tei
Şi în vetrele străbune
Şi-n oraşele cu nume
Teiul tot iubit rămâne
Ştia al nostru Eminescu ce ştia
Când în repetate rânduri
Cu pana şi hartia-n mână
Profunzimea pentru tei
Îşi dezvăluia;
Avea un sentiment
Adânc înfiripat
De parca se trăia, iubirea
Dintre o fata şi-un băiat.
La fel trăiesc şi eu şi poate şi mulţi alţi
De la opinca ţării şi pân’ la nalţi prelaţi
Uimirea şi iubirea
Pentru copacul care parcă
Vesteşte veşnicia!
Şi merg pe un făgaş
Căci chiar şi la oraş
În adierea vântului
Răsare un miros ce-ţi învioaie
Chiar şi puterea gândului
Insă satul tot sat rămâne
Şi-n el găsim, în vetrele străbune
Parcă mai minunată această
Mireasmă-nbietoare.
Ce face fiecare zi când teiul e-nflorit
O minunată sărbătoare!
Dar stai!!!
Că teiul, chiar şi din mijocul pădurii
“Trăieste” şi-n Biserică
Când se împarte de Rusalii
Trăieste-n armonie cu-acest Praznic mântuitor
Şi se pogoară până-n suflet
Alături de Mângaietor!
In linistirea-mi ce-adeseori o caut
M-aşez pe rădăcină, sau uneori şi-n pat
Şi stau în taina lui, în taina teiului
Înmiresmat şi meditând
La Creatorul meu şi-al lui…!
Autor Crăciunescu Marius